Terapii

Obiectivele terapeutice

Principalele obiective ale managementului terapeutic al spasticității sunt îmbunătățirea funcțiilor active și pasive ale pacientului, evitarea progresiei dizabilității, asigurarea ameliorării simptomelor, îmbunătățirea calității vieții, promovarea participării sociale a pacientului și, în unele cazuri, reducerea poverii apartinătorului/ îngrijitorului.

Obiectivele terapeutice sunt formulate de coordonatorul planului de reabilitare care organizează echipa multidisciplinară, luând în considerare situația clinică a pacientului, contextul vieții și așteptările pacientului și ale apartinătorului/ îngrijitorului.

Planul de reabilitare este o cale individualizată care vizează funcționalitatea generală a pacientului. Tratarea spasticității este o parte importantă a acestuia. Apelarea la profesioniști aparținând unor structuri diferite, reprezintă o sarcină delicată de coordonare, rol care aparține coordonatorului planului de reabilitare.

Pacientul trebuie să fie informat în mod corespunzător asupra factorilor declanșatori și agravanți ai spasticității și asupra opțiunilor de intervenție și gestionare a fenomenului. Angajamentul pacientului / apartinătorului/ îngrijitorului este crucial în procesul de recuperare pentru a menține constantă atingerea obiectivelor.

Reabilitarea în spasticitatea post-AVC

Managementul reabilitării spasticității implică intervenții diferite, modulate pe nevoile clinice ale fiecărui pacient și care vizează:

  • Reeducarea mișcării în care este posibilă recuperarea funcționalității
  • Prevenirea retracțiilor musculare sau a apariției contracturilor

Aceste intervenții includ proceduri de întindere, de tonifiere musculară, terapii fizice, gestionarea durerii. Aceste proceduri, asociate cu intervențiile farmacologice necesare, permit un management cât mai complet și eficient posibil al consecințelor spasticității.

  • EXERCIȚII POSTURALE ȘI ÎNTINDERE

    Pot îmbunătăți confortul fizic și ajută la prevenirea sau limitarea dezvoltării complicațiilor. Întinderea implică diferite tipuri de întindere musculară, atât activă cât și pasivă, care pot face uz de dispozitive mecanice cu scopul de a normaliza tonusul muscular, de a menține sau crește extensibilitatea țesuturilor moi, de a reduce durerea provocată de instalarea contracturilor și de a îmbunătăți funcția motorie.

  • EXERCIȚII DE TONIFIERE MUSCULARĂ

    Slăbiciunea musculară (paralizie sau pareză) este, alături de spasticitate, unul din factorii principali care generează dizabilitate, la pacienții cu accident vascular cerebral. Exercițiile efectuate cu scopul de a îmbunătăți forța musculară joacă un rol esențial în programele de reabilitare, în special în primele șase luni de la debutul bolii.

  • SUPORTURI ORTOPEDICE

    La cei afectați de spasticitate, execuția anumitor mișcări este dureroasă și, prin urmare, este evitată.

    Aparatele ortopedice sau ortezele, sunt ajutoare ortopedice care, aplicate extern, îmbunătățesc sau controlează funcționalitatea afectată a sistemului neuromuscular și scheletal printr-o corecție statică sau dinamică.

    Ortezele membrelor inferioare pot asigura poziționarea fixă a membrelor inferioare pentru a controla spasticitatea și pentru a preveni deformările ulterioare; în plus, compensează slăbiciunea musculară și instabilitatea articulară.

    Utilizarea unor orteze speciale, de exemplu cele cu arc, permite contracararea flexiei (sau a extensiei) care rezultă din hipertonie, sprijinind în același timp automatismele motorii ale pacientului și permițând mișcarea articulațiilor; în acest fel, sunt reduse durerea și rigiditatea musculară care ar apărea dacă pacientul ar fi blocat constant într-o poziție fixă ​​.

  • TERAPII FIZICE

    Aplicarea unor terapii fizice precum diferite metode de kinetoterapie (posturări, kinetoterapie activă și pasivă) sau aplicarea de factori fizici (frig, căldură, ultrasunete, diferite tipuri de curenți electrici, terapie cu câmpuri magnetice) poate fi utilă în ameliorarea simptomelor de spasticitate, în reducerea durerii și în scopuri funcționale precum și în îmbunătățirea funcției neuromusculare.

    Fiziokinetoterapia are un rol foarte important în faza imediat următoare accidentului vascular cerebral, cu tehnici care diferă în funcție de starea pacientului și de gradul său de spasticitate; obiectivele acestor terapii fizice sunt normalizarea tonusului muscular și restabilirea funcției active printr-o succesiune de mișcări active și pasive.

Management chirurgical

Intervențiile chirurgicale, cum ar fi neurotomia, alungirea tendonului, tenotomia și transpoziția tendonului sunt efectuate pentru a reduce spasticitatea, pentru a îmbunătăți funcționalitatea, pentru a corecta o deformare și, de asemenea, din motive cosmetice. Acestea sunt proceduri efectuate de obicei de către chirurgi ortopezi cu experiență specială în domeniul reabilitării, în colaborare cu fizioterapeuții și kinetoterapeuții care se ocupă de neuroreabilitare.

Tratamentul farmacologic

Tratamentele medicamentoase miorelaxante utilizate în prezent includ relaxante musculare cu acțiune centrală și relaxante musculare cu acțiune periferică.

MIORELAXANTE CU ACȚIUNE CENTRALĂ

Miorelaxantele cu acțiune centrală pot fi administrate pe cale orală (baclofen, tizanidina, unele benzodiazepine, gabapentina) sau intratecal (baclofen), adică direct în lichidul cefalorahidian sau în fluidul prezent în sistemul nervos central, prin intermediul implantării unei pompe de perfuzie.

Miorelaxantele cu acțiune centrală pot fi, de asemenea, utilizate în asociere, în funcție de nevoile individuale ale pacientului, pentru a obține cel mai bun rezultat posibil.

MIORELAXANTE CU ACȚIUNE PERIFERICĂ

Toxina botulinică face parte din relaxantele musculare cu acțiune periferică și este considerată astăzi terapia de elecție pentru spasticitatea de tip focal, care permite un tratament selectiv și țintit al mușchilor afectați de spasticitate.

Toxina botulinică este o proteină produsă de o bacterie, Clostridium botulinum, care acționează la nivelul terminațiilor nervoase într-o manieră reversibilă prin inhibarea eliberării mediatorului chimic responsabil de stimularea contracției musculare, provocând astfel o reducere a tonusului muscular.

Toxina botulinică se administrează prin injectare în mușchii afectați de spasticitate. Efectul, care diferă de la pacient la pacient, este temporar și de durată variabilă; din acest motiv, tratamentul trebuie de obicei repetat în timp.

Efectul apare în circa 7-10 zile, cu efect maxim în 4-6 săptămâni, iar apoi începe să scadă.

Pentru optimizarea eficienței terapiei cu toxina botulinică, se recomandă combinația cu fizioterapia (tipul și parametrii procedurilor de fizioterapie sunt strict individualizate, fiind stabilite de specialistul în medicina fizica și de reabilitare). Este util să se ofere un program adecvat de reabilitare menit să reducă în continuare hipertonia, să stimuleze mobilizarea articulară și recuperarea efectelor reziduale.

Mai mult, programul de reabilitare ulterior utilizării toxinei botulinice poate, la unii pacienți, să favorizeze o recuperare suplimentară a abilităților motorii.